Aradul a fost unul dintre oraşele importante ale ţării în perioada războiului din punct de vedere economic. Anul 1939, marchează începutul unei noi perioade în activitatea economico-industrială a oraşului, generată de încheierea, la 23 martie 1939 a tratatului economic cu Germania. Acordul, care conţinea o seamă de prevederi menite să restrângă sfera industriei româneşti, a fost pus în aplicare la finele anului 1940. Producţia industriei româneşti era orientată spre cerinţele războiului. Prin încheierea tratatului economic cu Germania, România devenea o anexă economică Germaniei.
La 18 februarie 1941, au fost militarizate, prin decret-lege, întreprinderile de stat precum şi numeroase întreprinderi particulare.
Marile întreprinderi arădene, pentru a se menţine în activitate, sunt adaptate nevoilor războiului. La Fabrica de vagoane „Astra” s-a restrâns producţia de material rulant, introducându-se în fabricaţie armamentul, în special aruncătoarele de mine şi muniţiile. Noua situaţie se oglindea şi în denumirea întreprinderii, care devine „Astra-prima fabrică românească de vagoane,motoare,armament şi muniţiuni Arad”.[1] Cele mai multe unităţi industriale luptau cu lipsa de materii prime, care luau drumul Germaniei. Astfel, Fabrica de mobile „Lengyel Laurenţiu” Arad, a raportat scăderea producţiei de la 1.888 bucăţi mobilă în 1940 la 661 bucăţi în 1944. Fabrica de împletituri şi tricotaje FITA Arad şi-a restrâns încă din 1940 activitatea, din lipsă de comenzi, lucrând doar trei zile săptămânal. Fabrica de bere din Aradul Nou şi-a oprit activitatea în 1940, fiind utilizată în continuare numai pentru producerea gheţii.[2]
Restrângerea ori sistarea producţiei în fabricile arădene, în anii războiului, au agravat condiţiile de viaţă ale oamenilor.
O ramură importantă o reprezenta reţeaua căilor ferate. Aceasta se dezvoltă în perioada interbelică. La dezvoltarea sistemului feroviar au contribuit uzinele „Astra” din Arad, care a fost unul dintre principalii furnizori de vagoane ai căilor ferate române. Prin urmare, a crescut parcul de vagoane. Pentru menţinerea parcului rulant în condiţii bune, s-au dezvoltat atelierele de reparaţii de la Arad, care au fost transformate în „Ateliere principale”.
Suprasolicitarea reţelei de cale ferată şi mai ales a parcului de vagoane, în perioada războiului, dedublată de incapacitatea atelierelor de reparaţii de a ţine pasul cu uzajul materialului rulant, au diminuat traficul feroviar, în special cel civil, începând mai ales cu anul 1943. În acest an numărul trenurilor de persoane în circulaţie în părţile Aradului se diminuează.
În perioada războiului, Aradul dispunea de una dintre cele mai mari reţele de trafic feroviar din ţară. Cu un triaj foarte mare, capabil de a găzdui un număr mare de garnituri feroviare, cu atelierele sale şi cu o gară modernă, în ciuda dificultăţilor cu care se confrunta determinate de cerinţele războiului, devenea,astfel, un obiectiv important pe care aliaţii l-au luat în considerare în planurile lor.
Petrolul, unul dintre cele mai vulnerabile puncte în economia de război a celui de-al Treilea Reich. Dacă rezervele de petrol ale lui Hitler puteau fi distruse, războiul va fi scurtat cu mai multe luni. Şefii bombardierelor americane se concentraseră pe petrol, ca ţintă strategică vitală. Ei credeau că petrolul era cheia victoriei împotriva lui Hitler. Petrolul a devenit punctul central al unei aprige bătălii în spatele scenei în Înaltul Comandament Aliat. Însuşi prim-ministrul Winston Churchill a etichetat în mod potrivit Ploieştiul ca fiind „rădăcina pivotantă a puterii germane”.
Sovieticii au recunoscut, de asemenea, importanţa Ploieştiului. Aviaţia rusă a fost prima care a bombardat rafinăriile. Pe 13 iulie 1941, la o lună după invazia germană, sovieticii au trimis avioane împotriva Ploieştiului, decolând din Crimeea. Cele şase bombardiere sovietice au bombardat Astra Română, Orion şi Unirea. Peste 9000 de tone de petrol au fost incendiate şi mai multe rezervoare de depozitare şi vagoane-cisternă feroviare au fost de asemenea distruse. Dar după cucerirea Crimeii de către germani pericolul sovietic a fost îndepărtat de Ploieşti.
În iunie 1942, avea să se producă primul atac al americanilor asupra Ploieştiului. Misiunea Halpro. Chiar dacă raidul nu era alcătuit dintr-un număr mare de avioane, se spera ca va fi îndeajuns de eficient şi, în plus, ar fi demonstrat raza lungă de acţiune a celui mai recent bombardier strategic american, B-24 Liberator ( anexa ), decolarea făcându-se din Egipt. În zorii zilei de 12 iunie 1942, 13 bombardiere de tip B-24 Liberator, pătrund peste România spre Ploieşti. Raidul nu a produs avarii rafinăriilor, majoritatea bombardierelor aruncându-şi încărcătura aiurea. A fost prima lovitură întreprinsă de Statele Unite asupra Europei continentale. Misiunea a demonstrat totuşi raza lungă de acţiune a bombardierelor B-24.
După capitularea germanilor în Tunisia, în mai 1943, la Benghazi în Libia, au început să sosească grupurile de bombardament americane aparţinând flotelor a 9-a şi a 8-a aeriene cu bazele în Palestina şi Anglia, destinate susţinerii debarcării aliaţilor în Sicilia.
La Conferinţa de la Casablanca, dintre preşedintele SUA, Roosevelt, şi primul-ministru britanic, Winston Churchill, s-a căzut de acord asupra conceptului de Ofensivă Combinată de Bombardament, care urma să fie lansată asupra Germaniei şi a principalelor sale obiective de importanţă strategică şi economică. Astfel, s-a avut în vedere necesitatea de a întreprinde raiduri asupra industriei petroliere româneşti de la Ploieşti, deorece acestea asigurau între 30% şi 50% din necesarul Germaniei. Rezultatul întâlnirii s-a materializat în planul colonelului Jacob E. Smart, care prevedea folosirea unui număr de 200 de bombardiere, pentru a ataca cele 9 rafinării în acelaşi timp la foarte joasă altitudine.[3]
Operaţiunea „Tidal Wave”, numele de cod al atacului asupra Ploieştiului, s-a declanşat, duminică, 1 august 1943. 177 de bombardiere de tip B-24 Liberator, decolând de la Benghazi, au atacat Ploieştiul la 100 de m altitudine. A fost primul şi unicul atac al aviaţiei americane cu acest tip de bombardier la 100 de m altitudine, în cel de-al doilea război mondial. Americanii au pierdut în atac 54 de bombardiere, 35 pe teritoriul României. Deşi s-au produs avarii serioase asupra rafinăriilor, după numai câteva săptămâni a crescut producţia de combustibil. Ofensiva de bombardament trebuia reluată. Dar abia în primăvara anului următor.
În octombrie 1944, Armata a 8-a britanică cucereşte Foggia, în sudul Italiei, împreună cu aerodromurile de la Brindisi, San Pancreazio, Grotaglie, Manduria, Cerignola, Giulia, Amendolecchia şi Tortonella. Începând cu februarie 1944, aici se va instala Flota a 15-a aeriană americană, având în compunere 21 de grupuri de bombardament greu, 6 grupuri de vânătoare şi marea unitate 205 britanică de bombardament greu, pusă sub comanda generalului american Nathan F. Twining.[4]
Începând cu 4 aprilie 1944, prin atacul asupra Bucureştiului, se reiau bombardamentele asupra României, cu bombardiere B-24 Liberator şi B-17 Flying Fortress ( anexa ). În acest context, având posibilităţi mult mai ample de survolare, au fost lovite şi alte oraşe din România, importante din punct de vedere economic şi militar. A fost un efort care a cuprins 5446 de ieşiri de bombardiere şi 3498 de ieşiri de avioane de vânătoare de escortă.
Defensiva a fost puternică, mai ales în zona rafinăriilor: 234 de tunuri antiaeriene grele, pe lângă alte tunuri de calibre diferite. Defensiva, mai ales din zona Câmpina, a fost considerată a doua după Berlin ca putere de foc antiaerian. Radarele utilizate erau de două categorii: detecţie şi urmărire pe rază lungă, respectiv ţintire. Acoperirea aeriană fiind asigurată de Gruparea Aeriană de Luptă, având în compunere Grupurile 1, 6,7 şi 9 vânătoare.
Începând cu iunie 1944, aviaţia americană a întreprins mai multe raiduri de bombardament în cadrul a ceea ce s-a numit misiuni de tip navetă. Mai multe baze militare şi obiective industriale din România şi din ţările aliate cu Germania au fost bombardate de avioane americane care aveau baza în Ucraina.[5]
Acţiunea s-a petrecut în cadrul Operaţiunii Frantic, o operaţiune care viza bombardarea ţintelor militare ale Axei cu avioane care decolau din Anglia, Italia şi URSS. În februarie 1944, grupuri de bombardament apartinând Flotei a 8-a aeriene americane, sub comanda generalului Ira Eaker, cu baza în Anglia, şi a Flotei a 15-a aeriene americane, de la Foggia, au primit accesul la şase baze militare din Ucraina, însă, se decide să se folosească numai trei. Comanda operaţiunilor este stabilită pe aeroportul Poltava, lângă Kiev. Celelalte două aeroporturi sunt Mirgorod şi Piryatin.Poltava şi Mirgorod sunt folosite ca bază pentru bombarierele B-24 Liberator şi B-17 Flying Fortress iar Piryatin, pentru avioanele de vânătoare P-51 Mustang şi P-38 Lightning.Prin acest sistem se urmărea atingerea unor obiective care, până atunci, erau în afara razei de acţiune a bombardierelor americane. De asemenea, se scurta timpul în care bombardierele se aflau în bătaia antiaerienei, precum şi a aviaţiei de vânătoare. Procesul implica decolarea din Ucraina, bombardarea ţintelor aflate în România, Ungaria, Polonia şi aterizarea la Foggia, în Italia. Apoi decolarea din Italia, bombardarea Germaniei şi aterizarea în Anglia. Şi procesul continua, realizând un triunghi al ariei de acţiune, între Anglia, Ucraina şi Italia. Era dificil,astfel, pentru germani să localizeze exact unde atacă bombardierele aliate.
În prima etapă a misiunilor de bombardament, avioanele americane au bombardat Oradea şi Debrecen, la 2 iunie. Pe 6 iunie, 104 avioane B24 şi 42 de Mustanguri atacă aeroportul Galaţi iar pe 11 iunie 126 de B17 şi 60 de Mustanguri bombardează aeroportul Focşani.
A doua etapă de bombardament a început la 21 iunie. 145 de B17 pornesc naveta între bazele din Anglia şi URSS. Sunt vizate ţinte din Germania.
Reacţia Luftwaffe ( aviaţia germană de vânătoare ) nu se lasă asteptată: pe 22 şi pe 26 iunie aeroporturile Poltava, Mirgorod şi Piryatin sunt bombardate. Pe 26 iunie bombardierele americane atacă o rafinărie şi un nod de cale ferată din Drohobycz – Polonia. Budapesta este bombardată la 2 iulie iar pe 3 este atacată gara din Arad.[6]
Relaţiile americano-sovietice se mai răcesc după ce ruşii refuză să-i ajute pe americani cu avioane de vânătoare de noapte pentru a proteja aeroporturile. Americanii încep să se gândească să renunţe la bazele din Rusia. Totuşi, mai pregătesc câteva raiduri şi trimit avioane de vânătoare în Rusia.
[1] Uzinei de vagoane Arad,1972,p.35
[2]Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană,fond Insp.ind.Arad,dosar 55/1924,f.163 Monografia -164
[3]Jay A. Stout,Fortăreaţa Ploieşti, Editura Meteor Press,Bucureşti,2010,p,47
[4]Ibidem, pp.,119
[5]Ibidem,pp 125
[6]https://www.youtube.com/watch?v=k-4aZ2cb7Ug, Operation Titanic ( Frantic )
Semnat,
Constantin Adrian Frățilă
Partidul Axa Conștiinței Naționale